Nikon D700 in Patagonia - de Nicolae Cosniceru
In perioada 11 -27 martie 2012, am luat parte la o expeditie foto in Patagonia, alaturi de Margareta Cherestes, Mihai Para si Mihai Moiceanu, organizatorul acestei calatorii. Dupa un zbor Bucuresti – Paris a urmat un tur de forta, Paris – Santiago de Chile, 11700 de km parcursi in 14 ore.
Inca un zbor de cateva ore ne duce in cel mai sudic oras continental, Punta Arenas. Suntem la diferenta de fus orar de 5 ore in minus, iar dupa 24 martie, pentru ca in emisfera Nordica s-a trecut la ora de vara, s-au facut astfel 6. Diferenta de anotimp? Doar 2. Noi ne pregatim de primavera, ei se pregatesc de toamna.
Suntem intampinati de o vreme mohorata, ceea ce nu ne da motive de bucurie, si gasim un oras partial inundat de raul iesit din matca. O treime din cantitatea de precipitatii pe un an intreg a cazut in doar cateva zile, si acest lucru nu a ramas fara urmari. Din fericire, hotelul nostru se afla intr-o zona ferita de intemperii.
Dupa o noapte petrecuta la hotelul Isla Rey Jorge, a doua zi plecam cu autocarul la Puerto Natales, oras situat pe un fiord din Oceanul Pacific, numit Seno Ultima Esperanza. Dupa amiaza tarziu, norii grosi si ploaia amenintatoare au creat conditii de fotografie la care nu ne-am fi asteptat.
Urmatoarea zi, dis-de-dimineata am plecat cu autocarul spre Parcul National Torres del Paine. Vreme foarte buna, escala la “rascruce de vanturi”, fotogafii de grup, figuri sau umbre, atmosfera plina de speranta si emotie puternica la vedera grupului muntos ce se ridica din pampasul omniprezent.
Puerto Natales, Seno Ultima Esperanza, fiord la oceanul Pacific.
Seno Ultima Esperanza, Cormorani Imperiali pe pilonii unui vechi ponton.
Drumul pana aici a fost doar pampas, presarat pe ici si colo cu asezari de cateva case. Parcelat in ferme cu intinderi uriase, acesta iti lasa impresia unui pustiu in care vantul usuca iarba, modeleaza pomii dupa directia lui si te face sa crezi ca nu vei intalni alte forme de viata. In ciuda acestui lucru, sunt prezente turme mari de guanako care se plimba nestingherite de prezenta omului si pe alocuri poti intani si nandu (un strut de talie mai mica)
Grupul de munti din Parcul National Torres del Paine este impunator pentru ca altitudini de peste 2500 si chiar 3000 de metri se ridica dintr-un peisaj a carui altitudine medie este de 100 de metri. Spectacolul este completat de formatiunea geologica ale muntelui.
Acum aproximativ 13 milioane de ani s-a ridicat o masa de magma ce s-a depus sub roca veche formata din sedimente, si prin solidificare s-a format un granit. Mai tarziu, datorita incretirii scoartei terestre, intreaga masa de granit s-a ridicat, apoi datorita eroziunii in special sub actiunea ghetarilor, granitul a fost expus si s-au creat formele acestui peisaj fantastic, varfuri si vai ce scot la iveala masa de granit dur, deschisa la culoare, acoperita de sedimente, inchise la culoare.
De la distanta se poate observa cum in partea centrala muntii au un miez consistent de culoare deschisa, granitul, iar spre margini acest miez se ingusteaza si vedem acoperirile cu roca inchisa la culoare. Din punct de vedere geologic, peisajul din Parcul National Torres del Paine este considerat nou, in raport cu media de 60 de milioane de ani a lanturilor muntoase.
Noi am parcurs circuitul “W”, dar de la est la vest.
Cele 5 puncte ale circuitului, de la vest la est sunt:
-Ghetarul Grey si Refugio Grey
-Refugio Pehoe (echivalent este si Hosteria Pehoe) de unde ai o vedere deosebita a intregului masiv muntos.
-Valea Francezilor, creditata de unii ca fiind cel mai spectaculos loc din parc. Drumul urca spre un punct final undeva printre ghetari, avand spre vest cativa ghetari mici si spre est o vedere deosebita de la baza varfurilor Los Cuernos.
-Hosteria Las Torres si Refugio Torres Central, situate la baza muntelui
-Torres del Paine, formatiuni de roca deasupra unui mic lac.
In prima zi in Parcul National Torres del Paine am parcurs drumul pana la Refugio Chileno, de unde a doua zi la 4 si jumatate dimineata am plecat sa urcam la Mirador Las Torres pentru a fotografia cel mai spectaculos ansamblu din parc, Torres del Paine.
Un grup de 3 giganti, monoliti de granit, aciculari, modelati de actiunea ghetarilor. Lacul de la baza lor se afla la aproximativ 800 de metri altitudine, iar varfurile care sunt la o aruncatura de bat se inalta pana la 2800 de metri. Aceasta este valoarea cu care sunt acreditati, 2850 m (Torre Sur), 2800 m (Torre Central) si 2248 m (Torre Norte). Nu exista masuratori precise, insa estimari mai recente le atribuie altitudini de 2500 m (Torre Sur), 2460 m (Torre Central) si 2260 m (Torre Norte). Oricum, grandoarea lor iti taie rasuflarea. O vreme absolut superba ne-a oferit conditii pentru fotografii deosebite.
Spre seara ne-am intors la Refugio Torres Central, de unde a doua zi am plecat spre Refugio Los Cuernos. Conditii meteo fara nicio legatura cu ziua de ieri. Ceata, ploaie. Ne-am considerat deosebit de norocosi pentru ca programul a fost de asa natura incat ziua aceasta este o zi de tranzit.
In drum spre Refugio Chileno
Ploaia s-a mai domolit in momentul in care am ajuns in preajma Lacului Nordenskjold. Seara, atmosfera de cabana (toata lumea mananca), la fel si veselia, dialogurile si schimbul de impresii sunt in toi. Intreg globul pamantesc este present prin variatia de tari de provenienta. Peste noapte vantul puternic sustinut de zgomotul unei cascade te facea sa crezi ca esti intr-un infern meteorologic.
Ziua urmatoare, vreme favorabila, ne-am continut drumul ce are in stanga Lacului Nordenskjold si in dreapta Los Cuernos si mai departe Cumbre Principal, cel mai inalt varf din zona, cu o altitudine de 3050 metri. Ajunsi in Valea Francezilor, latura din mijloc a “W”-ului, pe un traseu neamenajat si cu portiuni destul de anevoiase, ajungem in Mirador Frances, de unde putem vedea cativa ghetari mici ascunsi luminii soarelui si Los Cuernos in toata splendoarea lor, scaldati in lumina dupa amiezei.
Nikon si Torres del Paine.
Un canion in drum spre Refugio Torres Central.
Lacul Nordenskjold
Graba mare sa ajungem la Paine Grande (ex. Refugio Pehoe). In fiecare seara ne alaturam cam acelorasi grupuri si deja ne cunosteau ca fiind ultimii sositi pentru ca noi zaboveam destul de mult pe traseu facand fotografii.
Urmatoarea zi pornim spre Refugio Grey, nerabdatori sa vedem ghetarul Grey, capatul unui camp glaciar, “Campo de Hielo Patagonico Sur”, care are a treia dimensiune ca intindere, dupa Antartica si Groenlanda.
In mare parte, padurea din preajma prezinta urmele incendiilor care au cuprins mii de hectare cu ani in urma. In decursul anilor, au avut loc incendii pe suprafete foarte mari (aproximative 15000 de hectare). Acestea au fost provocate de neglijenta unor turisti, ultimul vinovat cunoscut fiind un turist ceh in anul 2005. Un alt incendiu foarte recent, decembrie 2011, a cuprins 12800 de hectare in jurul Lacului Pehoe si partea de vest a Lacului Sarmiento, departe de zona muntoasa.
La intrare pe valea Francezilor. In fundal, ghetarul Francezilor.
Dumul pe valea Francezilor, natura neatinsa, asa cum evolueaza ea.
Arborele omniprezent in tot parcul, si nu numai, este Lenga, urmatorul clasat fiind Coinue, denumire locala careia nu i-am gasit un echivalent. Este de mentionat faptul ca interventia omului este foarte redusa, padurile sunt pe alocuri pline de trunchiuri cazute si uscate, natura este lasata sa isi faca treaba singura.
Refugio Grey ne-a facut o impresie deosebita. In ciuda aspectului foarte tehnic, nou si simplu al exteriorului, interiorul ofera o caldura deosebita datorata mobilierului de lemn masiv, piele si decoratiuni alese cu gust. Dupa amiaza am facut fotografii unor iceberguri in miniatura captivi intr-un mic golf iar a doua zi, dupa relaxarea de pe terasa refugiului, echipati cu veste de salvare si echipament foto ne-am imbarcat pe vapor. Dupa rafale de fotografii cata vreme ne-am aflat in preajma ghetarului am navigat in lungul lacului Grey servind whiskey “on the rocks” cu “rocks” din ghetar.
Aici se incheie circuitul “W”.
De la porteri ne-am luat la revedere la Refugio Grey, iar acum avem la dispozitie un microbuz pentru a parcurge restul destinatiilor noastre in parc. Cazati la Hosteria Pehoe, pe malul lacului cu acelasi nume, grupul muntos se afla la o distanta de unde poti avea o privire de ansamblu. Nu puteam rata ocazia de a avea sedinta foto de seara si a doua zi dis-de-dimineata.
A doua zi, am vizitat cu microbuzul Cascada Salto Grande. Cascada cu o diferenta de nivel de aproximativ 30 de metri si un debit impresionant este locul in care apa din Lacul Nordenskjold se varsa in Lacul Pehoe. Un vant puternic de peste 100 km/ora nu ne-a permis sa zabovim prea mult in tentativa noastra de a fotografia. Urmatorul punct a fost Cascada Rio Paine, pe raul cu acelasi nume. Rio Paine alimenteaza Lacul Nordenskjold, care la randul sau alimenteaza Lacul Pehoe.
Guanako in Parcul National Torres del Paine
Laguna Azul si Torres del Paine
Laguna Amarga si Torres del Paine
Masivul de munti ai parcului Torres del Paine.
Conditiile de lumina s-au imbunatatit simtitor si vantul se domilise de-a binelea, motiv pentru care am avut conditii bune de fotografiere. Plimbarea in parc ne-a oferit in continuare posibilitatea sa fotografiem pasari flamingo si turme de guanako. Intr-unul din locurile in care am oprit, soferul nostru vazuse cu o seara inainte puma. Se estimeaza ca in parc sunt aproximativ 3000 de guanoko si 30 de pume. Animalele sunt protejate, in scopul repopularii zonei si stabilirii unui echilibru.
Urmari ale inundatiei din Punta Arenas.
In port Rio Seco, pe urmele unei ambarcatiuni ce va fi pusa la apa.
Nao Victoria - Galionul lui Magellan
Ultimul punct al zilei a fost Laguna Azul. Un lac de un albastru ireal, chiar bleumarin, avand undeva departe in departare renumitele Torres.
In ultima zi in Parcul Torres del Paine, dupa o sedinta de rasarit de soare pe Torres del Paine, de aceasta data de la mare departare, ne-am atins un ultim obiectiv, Laguna Amarga. Lac ce se alimenteaza doar in precipitatii si pe masura ce apa se evapora, acesta are malurile acoperite de sare. Din acest motiv, de regula este populat de pasari flamingo, insa noi nu am avut sansa sa le intalnim. In schimb, am putut fotografia lacul cu deja renumitele Torres reflectate pe suprafata sa.
Nao Victoria - Galionul lui Magellan
Inainte de rasarit, Stramtoarea lui Magellan, Punta Arenas.
Autobuz local
Vegetatia locala
A urmat drumul spre Puerto Natales ocolind prin sud masivul muntos, apoi am plecat spre Punta Arenas, din nou cel mai sudic oras continental.
In urmatoarele cateva zile, in Punta Arenas am putut vedea urmarile inundatiei: aluviuni groase pe faleza si o balustrada sparta pentru a permite apei sa se reverse in mare.
Intr-una din zile am vizitat un port pescaresc in localitatea invecinata Rio Seco dupa care am urcat pe Nao Victoria (Santa Maria de la Victoria) - Galionul lui Magellan, prima nava (si singura la vremea aceea, din cele 5 care au pornit la drum) care a facut inconjurul lumii. Unele surse o crediteaza ca fiind prima nava care a trecut prin Stramtoarea Magellan.
Isla Magdalena, insula pinguinilor.
Din cei 237 membri ai echipajului care au plecat, doar 18 s-au intors. Interesant este faptul ca printre ei se afla si un pasager, Antonio Lombardo Pigafetta din Vicenza. Zilnic mergeam sa facem fotogafii la rasarit de soare, privind la orizont “Isla Tierra del Fuego”. Tara de Foc era extrem de aproape de noi dar fiind un tarm necunoscut traiam un sentiment ciudat de indepatare si intangibil.
Conditii diferite de lumina, de la dimineata la dimineata, speram sa ne ofere macar un cer de foc. Ne-am delectat cu produse gastronomice autohtone la restaurantul hotelului sau la un cochet restaurant local, decorat cu elemente traditionale. Din pacate, traditie nu mai exista decat in fotografii, carti si masti patagoneze ce se vand ca suveniruri. Colonizaea teritoriului in secolul 19 a adus civilizatia, orasele au fost construite rectangular fara sa conserve vreun specific local, iar populatia bastinase s-a redus pana la exteminare. Din punct de vedere social si antropologic, putem spune ca zona nu ofera niciun potential documentar sau fotografic.
In drum spre si la Isla Marta, insula leilor de mare.
Inainte de rasarit, Stramtoarea lui Magellan. La orizont, Tierra del Fuego.
Hernando de Magellanes (Ferdinand Magellan). Statuia priveste spre Stramtoarea Magellan.
Cele 2 puncte importante pe care le mai aveam pe agenda noastra au fost atinse O zi vizita pe insula pingunlor, Isla Magdalena, si insula leilor de mare, Isla Marta, si intr-o alta zi vizita la o colonie de condori, in zona Rio Verde.
Isla Magdalena si Isla Marta sunt considerate “Monumento Natural Los Pinguinos” si adapostec o colonie de aproximativ 130.000 de pinguini, in mare parte pe Isla Magdalena, si o mica colonie de lei de mare pe Isla Marta.
In aeroportul din Punta Arenas
Vedere aeriana in drum spre Santiago de Chile
Debarcarea pe Isla Magdalena este permisa si este delimitat un traseu pentru turisti care urca pana la “Faro Isla Magdalena”. Pingunii stau in preajma cuiburilor si isi curata penajul, si cand si cand vin amenintatori spre turisti, aparandu-si teritoriul. Ei sunt foarte risipiti si nu exista nicio speranta sa obtii vreo fotografie asa cum te astepti, cu grupuri compacte de sute, mii de pinguini inghesuiti unul intr-altul.
Pe Isla Marta nu este permisa debarcarea. Vezi colonia de lei de mare din barca. Intr-un tinut cu vanturi asa puternice, conditiile atmosferice se pot schimba cu o viteza uimitoare.
Cerul s-a degajat si lumina extraordinara din acea ora a dupa-amiezii ne-a oferit un specatcol vizual cum rar poti intalni. Pentru ca eram toti inghesuiti intr-un spatiu foarte mic, unii la prora si altii la pupa, nu mi-am propus sa fac fotografii leilor de mare, ca toti ceilalti, inarmat cu superteleobiectiv. Am preferat sa privesc si sa ma delectez cu aceste momente unice. Leii de mare faceau zgomot si se inghesuiau galaciosi sa vada cine ii deranjeaza. Unii chiar s-au incumetat sa intre in apa si sa se apropie curiosi de barca.
Undeva mai departe se zareau si mici grupuri de pinguini, iar miile de pasari ce se odihneau pe stanci si-au luat zborul intr-un mare vacarm. Este ca si cand istoria unei zile se deruleaza cu repezitorul in decurs de cateva minute. Avand aparatul de “making of” nu am rezistat totusi tentatiei de a face poza dupa poza pentru a surprinde farmecul momentului. Privind prin superangular, nu am pierdut nimic din imaginea de ansamblu.
Si cum mai devreme vorbeam de conditiile atmosferice ce se schimba de la un moment la altul, trebuie mentionat faptul ca drumul de intoarcere a fost o lupta cu vantul si cu valurile. In final, ajunsi cu bine pe mal, aceasta experienta de sport extrem ne-a facut sa ne simtim foarte bine.
Mergand spre Rio Verde sa vedem condorii, ne intrebam cat de departe trebuie sa mergem ca sa ajungem in in inaltul muntilor unde se afla de obicei acestia. Cat vedeai cu ochii, doar pampas. Totusi, pe terenul unei mari ferme de animale se afla o formatiune muntoasa, nu prea inalta, care avea in partea superioara foarte multe cavitati, loc ideal pentru condori sa se odihneasca si sa fie feriti de intemperii.
Aflam de la proprietarii fermei ca acesta este un loc unde condorii vin sa “socializeze” nu sa cuibareasca. Echipati cu hrana din partea gazdelor, urcam aceasta formatiune, care nu are nicio poteca amenajata. Sceptici in privinta numarului mare de condori despre care am fost asigurati ca ii vom vedea, pe masura ce urcam, acele cateva puncte negre din inaltul cerului se apropiau tot mai mult, iar numarul lor devenea din ce in ce mai mare.
Condorii sunt foarte curiosi, si de unde puteai vedea pe cer din cand in cand cativa, un numar mare s-a ridicat “de la sol” dand rotocoale sa vada cine sunt aceste fiinte care au intrat in habitatul lor. Dupa sute de fotografii, ne era greu sa plecam, si bine am facut, caci spre sfarsit, aceleasi conditii schimbatoare ne-au oferit raze de soare mult asteptate.
Sentimentele sunt de nedescris. Povestirile lui Jules Verne despre grandoarea si puterea condorului, habitatul lor “la capatul pamantului”, stirile despre “specie pe cale de disparitie” au hranit in mintea mea, si cred ca a multora, imaginea unui “king of birds”, ceva intangibil, ireal si imposibil de a fi vazut vreodata, altfel decat in ilustratiile cartilor lui Jules Verne. Acest “king of birds” sa zboare la mai putin de 10 metri de tine, te face sa te simti privilegiat.
In aeroport la Paris, Terminal F
Te simti unic. Sute de mii de oameni vad anual Torres del Paine sau Himalaya sau Antarctica. Cati ajung atat de aproape de condori? Spre exemplificarea starii de spirit, am adaugat in materialul fotografic si cateva fotografii facute cu un teleobiectiv.
Am plecat pe 25 martie din Punta Arenas si, inainte de a parasi America de Sud, am facut o escala in Santiago de Chile. Am facut o scurta vizita in central orasului. Politisti calare deosebit de amabili, comercianti ambulanti la tot pasul, grupuri de oameni stand la sueta, lustragii si tineri care se vopsesc pe corp si te opresc sa le dai bani pentru spectacolul vizual.
In urma unei astfel de experiente, impresiile sunt atat de vii si puternice incat poti spune ca vazand acele locuri, chiar daca nu ai face nicio fotogafie, nu poti avea niciun regret. Ca fotograf, sansa de a te afla intr-un loc si a nu putea face fotografie, este unul dintre cele mai frustrante lucruri. Nu imi doresc asa ceva. Insa, daca m-as fi intors din aceasta calatorie fara fotografii, puterea sentimentelor care m-au incercat in acele locuri si impresiile deosebite ar compensa frustarile de acest gen.
Text si fotografii - Nicolae Cosniceru
nicolae, patagonia, nicolae cosniceru, cosniceru
A fost adaugat 1 comentariu
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot
citeste tot